Andreea Radu's blog


Win some, lose some…

…vorba lui Robbie Williams :). Am primit o leapşă de la Valentina. Aşadar:

Am avut:

– parte de o mulţime de momente frumoase petrecute de familie şi prieteni

– dreptate (majoritatea timpului 🙂 )

– timp să mai uit la o groază de filme şi la seriale super; de asemenea, mi-am făcut timp să citesc nişte cărţi extraordinare pe care doream să le citesc de foarte mult timp

– inspiraţia de a face alegerile potrivite

– noroc (am găsit bani pe stradă, mi-au picat subiectele pe care le ştiam la examene, etc.)

– ocazia să întâlnesc noi oameni care au intrat în cercul meu (destul de strâmt) de prieteni

Am pierdut:

– nişte persoane apropiate; din această categorie cred că face parte şi pierderea legăturii cu unele cunoştiinţe

– aproape 30 de cm din păr (pentru cei care încă nu ştiu, m-am tuns)

–  bijuterii 😦

– o eprubetă a profei de chimie din generală (Doamna profesoară de chimie din genarală, iertaţi-mă! )

– nişte ocazii, nişte super ocazii 🙂

– oameni care m-au inspirat, pe care i-am admirat şi îi voi admira în continuare: Michael Jackson, Patrick Swayze, Jean Constantin, Adrian Pintea, Nicu Constantin, etc.

– o pălărioară (Când aveam vreo patru-cinci ani, am mers cu unchiul meu şi cu fratele meu să „navigăm” cu barca pe lac. Din greşeală, eu am căzut din barcă, era să mă înec şi ceea ce m-a marcat – pe semne că m-a marcat profund de ţin minte şi acum 🙂 –  este faptul că mi-am pierdut pălărioara asortată la fustiţă. Apa era destul de adâncă, unchiul meu nu prea ştia să înoate – noroc că m-a înhăţat la timp că altfel nu vă mai încântam cu prezenţa acum – şi mă uitam cum pălarioara mea se duce la fund, ştiind că aceea era ultima dată când o vedeam…Trist )

Voi ce aţi avut şi ce aţi pierdut? Dau lepşa cui doreşte să o ducă mai departe :).


Alo?

Sună telefonul. Răspund politicos, aşa cum m-a învăţat mama :). O voce necunoscută de tanti mai în vârstă mă întreabă „Ce mai faci, scumpa mea nepoată?”. Cum eu am ditamai neamul şi cu unele dintre mă văd o dată la un deceniu, am crezut că tanti respectivă e vreo mătuşă care şi-a adus aminte că mai are şi ea nişte rude pe lângă Bucureşti. Precum am zis, n-am recunoscut vocea dar nu m-am încumetat  să zic „Scuzaţi-mă, dar cine sunteţi?” pentru mai mult ca sigur că urmau câteva minute cu „Dar ce, nu îţi mai aduci aminte? Eu am fost pe la voi când aveai un an şi apoi la înmormântarea străbunicii tale. Tu aveai trei ani atunci. Ce? Nu îţi mai aduci aminte!?”. Urmează un minut  în care mă întreabă de facultate (eu mă tot întrebam cine e că vedeam că e pusă la punct cu situaţia mea educţională), de părinţi, de bunici, de Ducu (aici încep să îmi pun întrebări…nu am niciun Ducu în familie şi nici nu cunosc vreun om cu numele acesta). „Ştiti, eu nu cunosc nici un Ducu…”. „Cum să spui, măi Octavia, că nu-l cunoşti pe Ducu? Nu mai eşti împreună cu el?”. Atunci am început să râd şi i-am spus doamnei respective că am o vagă impresie că a greşit numărul de telefon. Îi explic situaţia, râdem amandouă, aflu că o cheamă Doina, are 64 de ani şi stă în Călăraşi şi vroia să o sune pe nepoata ei aflată la studii la Bucureşti. A zis că am voce drăguţă şi că mai mă sună când are timp că are minute gratis în Romtelecom. Nice 😀


Artă din frunze

Când eram mică găseam tot felul de întrebuinţări frunzelor. Ba le făceam fuste păpuşilor (da, am avut păpuşi şi mă jucam cu ele….asta până le mai „cădea” o mână, un picior sau capul 🙂 ), ba le tocam şi le făceam „mâncare” sau le decupam în formă de inimioare, steluţe, etc.

Eh, zilele trecute am dat peste un articol al unui oameni care au dus decupatul frunzelor la un alt nivel. Cred că nu mă hazardez dacă spun că este o adevărată artă ceea ce fac oamenii ăştia. O parte din munca lor:

Minunăţiile aceste se realizează prin îndepărtarea cu multă grijă a suprafeţei frunzei, fără a înlătura venele (sper că vene se spune…) subţiri ale acesteia. Din câte am observat, „leaf carving” se practică mai ales în China deoarece acolo se găseşte copacul care este cel mai uşor de prelucrat în acest mod. Acest se numeşte Chinar Tree şi frunzele sale aduc a frunzele de arţar.

După ce sunt suprafaţa frunzelor a fost îndepărtată, ele se introduc într-un pigment special. Astfel este îndepărtată posibilitatea ca frunza să îşi schimbe culoarea sau să se deterioreze.

Simply stunning!

Sursa imaginilor


I’m baaack!

„Guess who’s back, back again? Andreea’s back, tell a friend.”:)

Da, am revenit. Ştiu că am lipsit, dar a fost motivat :). Promit solem că voi reveni cu un articol cât de curând. Şi ma ţin de cuvânt.


Clumsy me

Ieri. Frumoasă zi, soare, cald. Dacă nu ştiam, nici nu aş fi zis că vine iarna. Păcat, eu chiar vreau zăpadă anul ăsta de Sărbători…multă. Dar nu despre asta e vorba. Revenind.
Ajung eu acasă după o zi de alergătură prin oraş. Comodul meu tată mă roagă să mă duc să îi cumpăr o bere că nu ştiu ce meci începea şi na…nu se poate uita la meci fără bere, Doamne fereşte! Men. După un scurt dialog („Hai dom’le, că nu mai mă duc nicăieri. Trimite-l pe frate-miu” / „Nu vrea să se ducă….hai, te roagă tătuţu’ – replica lui clasică de şantaj sentimental; de la tata am învăţat şantajul sentimental 🙂 )” / „Biiine…biiine”), recunoştiinţa şi respectul pe care îl simt pentru tata a învins (asta şi faptul că a avut grijă să mă recompenseze :D).
Toate bune şi frumose până aici. Ajung eu la magazin. Iau berea cu pricina şi am zis „mă răsfăţ” acasă cu o doză de Redd’s şi….îmi scapă din mână! Rezultatul? Eu stând în mijlocul magazinului, stropită din cap până în picioare şi o mică băltoacă de Redd’s în faţa mea. A naibii doză! Cred că dacă o scăpam de la etajul 5 nu era atât de „furioasă”. Acum vine partea interesantă, cel puţin din punctul meu de vedere. Erau doi angajaţi în magazin, au văzut totul şi nu au reacţionat aşa cum mă aşteptam să reacţioneze doi vânzători dintr-un magazin din România.  Adică au venit cu şerveţele şi m-au ajutat să mă şterg, cât de cât. Trebuie să recunosc că eu sunt obişnuită cu altfel de vânzători (cred că îi ştiţi cu toţii: cei care te servesc în scârbă, sunt acri/acre, îţi răspund în doi peri, îţi dau rest gumă sau bomboane) şi reacţia lor m-a uimit peste măsură. Mă aşteptam la reacţii gen „Haideţi domnişoară, ce aţi făcut?”, priviri piezişe, oftat adică „Mamă, da’ prostă mai e şi asta”, blesteme, bătaie cu pietre, ars pe rug…glumesc acum dar trebuie să recunoaşteţi că în aria asta se încadrează gama de posibile reacţii ale unei vânzătoare din România.
Au venit repede cu un mop şi au început să şteargă pe jos. Încă surprinsă, am întrebat dacă pot ajuta cu ceva la curăţarea locului. Cu un zâmbet sincer (!!!) pe faţă, mi-au spus că nu, nu e nici o problemă.”S-au spart aici şi sticle de vin, de şampanie…staţi liniştită!”. Mai mult decât atât, erau îngrijoraţi de faptul că Redd’s-ul m-a stropit pe haine…”Să nu păteze”.
Am luat o altă doză de Redd’s (pe asta am ţinut-o strâns în braţe 🙂 ) şi am dat să plătesc ambele doze dar  nu au acceptat să o plătesc pe cea pe care am scăpat-o pe jos. Mi-am mai cerut încă o dată scuze şi am tulit-o acasă.
Am plecat de acolo mirosind a bere şi întrebându-mă dacă nu cumva oamenii aceia erau extratereştrii (şi acum îmi vine în minte secvanţa din „Men in Black” cu acel extraterestru care era vânzător într-un magazin…Jeebs parcă se numea 🙂 ) sau dacă nu cumva mi-am închipuit eu toată povestea.
Mai există oameni în România care ştiu cum să se poarte cu clienţii. Tot respectul!
România…surprinzătoare pe zi ce trece.

Oameni frumoşi care fac lucruri frumoase

Sonoro Festival

Scrisesem ditamai postul dar am ajuns la concluzia că muzica vorbeşte de la sine. Intraţi aici. Azi ne vedem la 19:30 la Muzeul Naţional de Artă al României, la Sonoro Interferenţe, da? 😀

(Da, sunt voluntară în cadrul echipei de organizare a festivalului Sonoro. Sunt încă uimită de oamenii, muzica, soliştii şi întreaga atmosfera a festivalului. Este unul dintre evenimentele drage sufletului meu şi mă simt mândră că am putut ajuta cu câte ceva. Oare de ce Sonoro nu ţine o lună întreagă? :D)

P.S: Precum vedeţi, Sonoro se ţine în luna noiembrie, luna în care sunt şi eu născută. Să consider întregul eveniment ca fiind un cadou de ziua mea? 🙂

P.S 2: Deşi ziceam în postul anterior că nu îmi place culoarea galbenă, trebuie să recunosc că tolerez  galbenul Sonoro.


9 ciudăţenii personale

  1. Urăsc ca cineva să citescă peste umărul meu ceea ce citesc eu. Urăsc să simt ochi aţintiţi asupra cărţii sau ziarului pe care îl ţin în mână. Deci, dacă vreţi să mă enervaţi, acum ştiţi ce să faceţi :). De aia urăsc să citesc în autobuz sau în metrou.
  2. Fiecare părticică a fiinţei mele urăşte culoarea galbenă şi cea portocalie (mai puţin decât cea galbenă, dar tot pe acolo). Nu am purtat culorile astea decât dacă făceau parte dintr-un imprimeu, sau erau în combinaţie cu mai multe cu culori. Dacă mă veţi vedea pe stradă purtând culorile acestea, să ştiţi că ceva e în neregulă cu mine.
  3. Fie că fac duş, fie că fac baie, tot procedeul durează 45 de minute. Aproape fix de fiecare dată!
  4. De fiecare dată când mă culc, trăiesc cu teama că îmi va intra un păianjen în gură şi îl voi înghiţi. Nu mi s-a întâmplat (sau s-a întâmplat şi nu ştiu eu, Doamne Fereşte!), dar un studiu americam arăta că în timpul vieţii înghiţim în somn circa 6 păianjeni. Brrr…
  5. Nu îmi plac oamenii care se strâmbă (într-un mod haios, cred ei) la copilaşii de prin mijloacele de transport în comun. Au cele mai tâmpite feţe de pe faţa Pământului şi o faţă tâmpită nu e funny. Cireaşa de pe tort sunt babele care încearcă să intre în voia picilor de prin autobuze. Oh, the horror!
  6. Nu pot să dorm decât dacă sunt stinse toate luminile şi e linişte absolută. A  fost o perioadă în care, fiind în zugrăveli şi renovări, calculatorul a fost la mine în cameră. Ştiţi şi voi că mai rămân câteva leduri aprinse (2-3, nu mai multe), asta chiar dacă calculatorul este stins. E….ia ghiciţi cine nu a putut să doarmă? Eu, desigur. De aceea întrerupătorul de lumină din camera mea nu are led (la fel şi prelungitorul) şi nici nu am televizor în cameră. Vă daţi seama cât de „marfă” e când sunt în vacanţă sau când se întâmplă să mai dorm la cineva?
  7. Nu îmi place ca, atunci când gătesc, cineva să se uite atent la mine şi la ce fac eu acolo. De fapt, nu îmi place ca cineva să se afle în bucătărie cu mine în timp ce pregătesc mâncare. Eu mă relaxez prin gătit şi prezenţa cuiva  mă indispune.
  8. Pot să rezist oricărei tentaţii, dar nu rezist să nu cumpăr cercei (orice model, culoare, material) şi chiloţi (again, orice model, culoare ori material. Bine acum, chiloţi de metal sau plastic nu cred că mi-aş cumpăra 🙂 ).
  9. Am un talent înăscut de a trânti uşi. Oriunde e o uşa, eu voi reuşi să o trântesc, mai devreme sau mai târziu! Şi chiar e enervant pentru că eu nu vreau să le trântesc (acum imaginaţi-vă cum le trântesc atunci când chiar vreau…haha 😉 ).

9 ciudăţenii, că mai multe n-am şi să sperăm că nici nu voi avea.


Bunul simţ la români

Bunul simţ…un capitol la care românii mai au de lucrat. Deşi se presupune că toţi am avut timp să asimilăm, să procesăm şi să punem în aplicare această valoare (căci da, este o valoare) în cei 7 ani de acasă, se pare că tot mai mulţi români încep să treacă bunul simţ pe un plan secund. Nu-i aşa că e mai uşor să ne prefacem că nu vedem că s-a urcat o femeie însărcinată în autobuz decât să îi oferim locul nostru sau nu-i aşa că e mai uşor să aruncăm guma pe jos decât să gum on shoemai mergem 5 metri şi să o aruncăm la un coş de gunoi?

Păi de ce se întâmplă acest lucru? De ce oamenii devin mai bădărani şi mai nesimţiţi pe zi ce trece? Simplu: bunul simţ nu se mai poartă, nu mai e la modă, nu mai e cool, „nu mai e trendy, fată”. Bunul simţ nu merge mână în mână cu setea de bani, cu popularitatea, cu mediul urban, cu comunităţile mari, in general.

Aici e de lăudat iniţiativa unor tineri voluntari din Braşov care au demarat o campanie prin care încearcă să schimbe părerea braşovenilor privind aruncarea gumei de mestecat pe jos. Ei au amplasat prin oraş nişte panouri numite „panouri glumeţe”(nicee 🙂 ) pe care locuitorii îşi pot lipi guma în loc să o arunce pe jos.

Pe lângă scopul evident al acestei campanii (şi acum regret că nu locuiesc în Braşov): acela de a menţine trotuarele curate şi pantofii cu talpa nelipicioasă, campania are şi alt scop: acela de a proteja mediul. Se pare că guma de mestecat nu este biodegradabilă şi poate rămâne lipită de asfalt până la 5 ani. Pentru a putea fi curăţată de pe trotuar, sunt necesare nişte aparate destul de costisitoare ce lucrează pe bază de aburi iar operaţiunea este de aproape 3 ori mai costisitoare decât guma în sine. Panourile „glumeţe” îşi vor face apariţia şi în Constanţa, în scurt timp. Pe când nişte panouri şi în Bucureşti?

Oricum, iniţiativa acelor tineri merită lăudată. Hai că se poate.

Mai multe detalii despre campania lor găsiţi  aici. Ştiri despre acţiunea lor: aici şi aici.

Photo credits


Toamna

Nu îmi place toamna, deşi sunt născută în acest anotimp ( eu întodeauna am simţit că aparţin iernii 🙂 ). autumm ride

Toamna îmi dă nişte stări ciudate care mă scot din „nebunia” mea obişnuită şi comodă. Trec de la îmbufnare la extaz alarmant de repede; acum îmi vine să mă ascund sub o pătură caldă şi peste o clipă vreau să alerg prin frunzele cărămizii (parcă zici că sunt nebună…bine, mai nebună ca de obicei :D). Mă enervează ploaia şi mă „ploştesc” dacă e înnorat afară. Nu că nu îmi place schimbarea dar…nu-i place toamna :). Nu am mai spus asta, nu?

Desigur, are şi toamna părţile ei bune (nuci, începerea şcolilor/facultăţilor, must, gem, etc.), dar aceste sunt întrecute de părţile rele, precum ploaie, noroi, etc. Plus că toamna e absolut oribilă în Bucureşti, sau cel puţin aşa mi se pare mie.

Aştept cu nerăbdare iarna! Am zis!

P.S 1: Băi, eu acum îmi dau seama ca fac parte dintr-un „clan” născut, cu perponderanţă, toamna. Deci, la mulţi ani mama, Gabi (mătuşă), Marian (unchi), Bobo (văr), fratele meu, eu, bunica. Sper că nu am uitat pe cineva.

P.S 2: Voila! Post nou! Că tot am fost „urecheată” verbal că nu am mai scris pe blog :).

Photo credits


Life

Ruşine mie! Ştiu că am cam neglijat locul ăsta dar dacă spun că am avut motive întemeiate care m-au ţinut departe de taste e bine? 😀 S-au întâmplat atâtea în ultima lună că nici nu ştiu de unde să încep, really.

Abia ajunsă acasă, cu o clătită în mână şi super-obosită vă spun că, pe scurt, săptămânile astea: am întâlnit oameni mişto, mi-am schimbat dat seama că alţii nu sunt aşa cum îmi credeam, m-am certat, m-am încăpățânat, m-am împacat, am muncit, am învăţat pentru restanţă (pe care am luat-o cu 10, asta ca să mă laud şi eu un pic :p), am muncit din nou, mi-am băgat nasul peste tot, mi-am făcut bătături de la atăta mers pe jos, m-am uitat la filme şi seriale, am bolit, m-am vindecat, m-am stresat, am ascultat muzică, m-am relaxat, m-am bucurat cu şi de căţelul meu Bobinsky…într-un cuvânt (de fapt două): am trăit. Şi e bine să trăieşti.

Până ne mai citim vă spun numai bine.