Scrisesem ditamai postul dar am ajuns la concluzia că muzica vorbeşte de la sine. Intraţi aici. Azi ne vedem la 19:30 la Muzeul Naţional de Artă al României, la Sonoro Interferenţe, da?

(Da, sunt voluntară în cadrul echipei de organizare a festivalului Sonoro. Sunt încă uimită de oamenii, muzica, soliştii şi întreaga atmosfera a festivalului. Este unul dintre evenimentele drage sufletului meu şi mă simt mândră că am putut ajuta cu câte ceva. Oare de ce Sonoro nu ţine o lună întreagă? )

P.S: Precum vedeţi, Sonoro se ţine în luna noiembrie, luna în care sunt şi eu născută. Să consider întregul eveniment ca fiind un cadou de ziua mea?

P.S 2: Deşi ziceam în postul anterior că nu îmi place culoarea galbenă, trebuie să recunosc că tolerez  galbenul Sonoro.

1. Urăsc ca cineva să citescă peste umărul meu ceea ce citesc eu. Urăsc să simt ochi aţintiţi asupra cărţii sau ziarului pe care îl ţin în mână. Deci, dacă vreţi să mă enervaţi, acum ştiţi ce să faceţi . De aia urăsc să citesc în autobuz sau în metrou.
2. Fiecare părticică a fiinţei mele urăşte culoarea galbenă şi cea portocalie (mai puţin decât cea galbenă, dar tot pe acolo). Nu am purtat culorile astea decât dacă făceau parte dintr-un imprimeu, sau erau în combinaţie cu mai multe cu culori. Dacă mă veţi vedea pe stradă purtând culorile acestea, să ştiţi că ceva e în neregulă cu mine.
3. Fie că fac duş, fie că fac baie, tot procedeul durează 45 de minute. Aproape fix de fiecare dată!
4. De fiecare dată când mă culc, trăiesc cu teama că îmi va intra un păianjen în gură şi îl voi înghiţi. Nu mi s-a întâmplat (sau s-a întâmplat şi nu ştiu eu, Doamne Fereşte!), dar un studiu americam arăta că în timpul vieţii înghiţim în somn circa 6 păianjeni. Brrr…
5. Nu îmi plac oamenii care se strâmbă (într-un mod haios, cred ei) la copilaşii de prin mijloacele de transport în comun. Au cele mai tâmpite feţe de pe faţa Pământului şi o faţă tâmpită nu e funny. Cireaşa de pe tort sunt babele care încearcă să intre în voia picilor de prin autobuze. Oh, the horror!
6. Nu pot să dorm decât dacă sunt stinse toate luminile şi e linişte absolută. A  fost o perioadă în care, fiind în zugrăveli şi renovări, calculatorul a fost la mine în cameră. Ştiţi şi voi că mai rămân câteva leduri aprinse (2-3, nu mai multe), asta chiar dacă calculatorul este stins. E….ia ghiciţi cine nu a putut să doarmă? Eu, desigur. De aceea întrerupătorul de lumină din camera mea nu are led (la fel şi prelungitorul) şi nici nu am televizor în cameră. Vă daţi seama cât de „marfă” e când sunt în vacanţă sau când se întâmplă să mai dorm la cineva?
7. Nu îmi place ca, atunci când gătesc, cineva să se uite atent la mine şi la ce fac eu acolo. De fapt, nu îmi place ca cineva să se afle în bucătărie cu mine în timp ce pregătesc mâncare. Eu mă relaxez prin gătit şi prezenţa cuiva  mă indispune.
8. Pot să rezist oricărei tentaţii, dar nu rezist să nu cumpăr cercei (orice model, culoare, material) şi chiloţi (again, orice model, culoare ori material. Bine acum, chiloţi de metal sau plastic nu cred că mi-aş cumpăra ).
9. Am un talent înăscut de a trânti uşi. Oriunde e o uşa, eu voi reuşi să o trântesc, mai devreme sau mai târziu! Şi chiar e enervant pentru că eu nu vreau să le trântesc (acum imaginaţi-vă cum le trântesc atunci când chiar vreau…haha ).

9 ciudăţenii, că mai multe n-am şi să sperăm că nici nu voi avea.

Bunul simţ…un capitol la care românii mai au de lucrat. Deşi se presupune că toţi am avut timp să asimilăm, să procesăm şi să punem în aplicare această valoare (căci da, este o valoare) în cei 7 ani de acasă, se pare că tot mai mulţi români încep să treacă bunul simţ pe un plan secund. Nu-i aşa că e mai uşor să ne prefacem că nu vedem că s-a urcat o femeie însărcinată în autobuz decât să îi oferim locul nostru sau nu-i aşa că e mai uşor să aruncăm guma pe jos decât să mai mergem 5 metri şi să o aruncăm la un coş de gunoi?

Păi de ce se întâmplă acest lucru? De ce oamenii devin mai bădărani şi mai nesimţiţi pe zi ce trece? Simplu: bunul simţ nu se mai poartă, nu mai e la modă, nu mai e cool, “nu mai e trendy, fată”. Bunul simţ nu merge mână în mână cu setea de bani, cu popularitatea, cu mediul urban, cu comunităţile mari, in general.

Aici e de lăudat iniţiativa unor tineri voluntari din Braşov care au demarat o campanie prin care încearcă să schimbe părerea braşovenilor privind aruncarea gumei de mestecat pe jos. Ei au amplasat prin oraş nişte panouri numite “panouri glumeţe”(nicee ) pe care locuitorii îşi pot lipi guma în loc să o arunce pe jos.

Pe lângă scopul evident al acestei campanii (şi acum regret că nu locuiesc în Braşov): acela de a menţine trotuarele curate şi pantofii cu talpa nelipicioasă, campania are şi alt scop: acela de a proteja mediul. Se pare că guma de mestecat nu este biodegradabilă şi poate rămâne lipită de asfalt până la 5 ani. Pentru a putea fi curăţată de pe trotuar, sunt necesare nişte aparate destul de costisitoare ce lucrează pe bază de aburi iar operaţiunea este de aproape 3 ori mai costisitoare decât guma în sine. Panourile “glumeţe” îşi vor face apariţia şi în Constanţa, în scurt timp. Pe când nişte panouri şi în Bucureşti?

Oricum, iniţiativa acelor tineri merită lăudată. Hai că se poate.

Mai multe detalii despre campania lor găsiţi  aici. Ştiri despre acţiunea lor: aici şi aici.

Photo credits

Nu îmi place toamna, deşi sunt născută în acest anotimp ( eu întodeauna am simţit că aparţin iernii ).

Toamna îmi dă nişte stări ciudate care mă scot din “nebunia” mea obişnuită şi comodă. Trec de la îmbufnare la extaz alarmant de repede; acum îmi vine să mă ascund sub o pătură caldă şi peste o clipă vreau să alerg prin frunzele cărămizii (parcă zici că sunt nebună…bine, mai nebună ca de obicei ). Mă enervează ploaia şi mă “ploştesc” dacă e înnorat afară. Nu că nu îmi place schimbarea dar…nu-i place toamna . Nu am mai spus asta, nu?

Desigur, are şi toamna părţile ei bune (nuci, începerea şcolilor/facultăţilor, must, gem, etc.), dar aceste sunt întrecute de părţile rele, precum ploaie, noroi, etc. Plus că toamna e absolut oribilă în Bucureşti, sau cel puţin aşa mi se pare mie.

Aştept cu nerăbdare iarna! Am zis!

P.S 1: Băi, eu acum îmi dau seama ca fac parte dintr-un “clan” născut, cu perponderanţă, toamna. Deci, la mulţi ani mama, Gabi (mătuşă), Marian (unchi), Bobo (văr), fratele meu, eu, bunica. Sper că nu am uitat pe cineva.

P.S 2: Voila! Post nou! Că tot am fost “urecheată” verbal că nu am mai scris pe blog .

Photo credits

Ruşine mie! Ştiu că am cam neglijat locul ăsta dar dacă spun că am avut motive întemeiate care m-au ţinut departe de taste e bine? S-au întâmplat atâtea în ultima lună că nici nu ştiu de unde să încep, really.

Abia ajunsă acasă, cu o clătită în mână şi super-obosită vă spun că, pe scurt, săptămânile astea: am întâlnit oameni mişto, mi-am schimbat dat seama că alţii nu sunt aşa cum îmi credeam, m-am certat, m-am încăpățânat, m-am împacat, am muncit, am învăţat pentru restanţă (pe care am luat-o cu 10, asta ca să mă laud şi eu un pic :p), am muncit din nou, mi-am băgat nasul peste tot, mi-am făcut bătături de la atăta mers pe jos, m-am uitat la filme şi seriale, am bolit, m-am vindecat, m-am stresat, am ascultat muzică, m-am relaxat, m-am bucurat cu şi de căţelul meu Bobinsky…într-un cuvânt (de fapt două): am trăit. Şi e bine să trăieşti.

Până ne mai citim vă spun numai bine.

Din lipsă de ocupaţie şi fiind forţată să stau în casă din cauza vremii mult prea “frumoase” de afară, am mai făcut puţină ordine prin laptop şi prin blog. Şi cum de fiecare dată (and I mean de fiecare dată) când fac curăţenie pe undeva găsesec tot felul de chestii, şi de data aceasta am găsit chestii…cum să le zic?…hmm…mirabile .

Peste ce am dat de astă dată? Păi…a văzut ce termeni au folosit oamenii la search ca să ajungă pe blogul meu. Un clasament al celor mai hilare, aşadar: 1. alis an tara mininilor ( e pe lângă frumushika dân pădurea hadormită);  2. multumesc ca existi (şi eu îmi mulţumesc că exist );  3. love u need u (good for u );  4. ce cacat (na acum, shit happens) şi 5. gollum (my preciousss).

Şi mai sunt, dar mai păstrez şi pentru altă dată. Răbdare .

Ştiţi ceva? M-am cam săturat. Da, mi-a ajuns. Mi-a ajuns să tot văd români care se plîng de România. Toţi avem ceva de comentat: ba nu avem autostrăzi bune, ba guvernarea e de căcat, ba serviciile sunt scumpe şi de proastă calitate, ba avem prea mulţi cerşetori, ba aia, ba ailaltă. Nu zic că plângerile acestea nu sunt juste, dar oare am încetat vreodată din a ne plânge şi ne-am gândit oare cum am putea face lucrurile mai bune? Nu sunt adepta motto-ului “One person can change the world”, dar dacă ne-am schimba un pic atitudinea am reduce distanţa istorică dintre noi şi mult-aclamata civilizaţie vestică cu vreo 100 de ani. Da? Da!

P.S: Trei stele, pentru că aşa suntem noi acum ca şi ţară. Hai să ne facem de patru stele.

Nu am avut ce face şi mi-am făcut cont pe Twitter. Îmi găsiţi “aberaţiile” aici .

(picture credits)

Shelock Homles-ul acesta nu caută indicii care ajută la rezolvarea vreuni crime, ci caută şi găseşte … oameni. Da, această platformă te ajută în căutarea informaţiilor despre persoane. Mai precis: introduci numele persoanei dorite şi apeşi enter (eventual setezi şi aria de căutare, chiar şi codul oraşului, dacă doreşti o căutare cât mai exactă) şi gata. Căutând în aproape orice colţişor al Internetului, acest motor de căutare îţi oferă informaţii despre imaginile, email-urile, link-urile, blogurile, biografiile, numerele de telefon, ştirile, documentele, etc. care au legătură cu respectiva persoană. Mai multe detalii găsiţi pe site-ul 123 People.

Nu îmi rămîne decât să zic Cowabunga (cine s-a uitat la Teenage Mutant Ninja Turtles când era mic, ştie ce vorbesc ).

Poza e luată de aici.